Ioan Damaschin și canonul Vechiului Testament

Au adus protestanții un canon nou? Dezbaterea despre canon este de fapt mai veche

În repetate rânduri se susține faptul că protestanții ar fi adus un canon nou în secolul al XVI-lea și că ar fi eliminat mai multe cărți din Biblie. O asemenea afirmație este însă dificil de susținut din punct de vedere istoric. Înaintea Reformei au existat numeroși autori creștini care au susținut liste canonice foarte apropiate de canonul ebraic, canon care avea să fie adoptat și de protestanți. Printre aceștia se numără Melito de Sardes, Atanasie al Alexandriei, Ieronim și, într-o anumită măsură, Grigore de Nazianz (autori despre care voi discuta în articole ulterioare).

Poate și mai surprinzător este faptul că Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai importanți teologi ai tradiției ortodoxe, prezintă o listă a cărților Vechiului Testament care se apropie considerabil de canonul protestant. În Capitolul XVII („Despre Scriptură”), el enumeră cărțile canonice ale Vechiului Testament și afirmă explicit că Înțelepciunea lui Solomon și Înțelepciunea lui Isus Sirah sunt cărți folositoare și vrednice de citit, dar nu sunt numărate printre cărțile canonice și nu se află în chivot.

Acest fapt nu înseamnă că Ioan Damaschin respingea aceste scrieri. Dimpotrivă, el le descrie drept „virtuoase” și „frumoase” (evaretoi și kalai), ceea ce arată că le atribuia o valoare spirituală și pedagogică reală. De asemenea, ele continuau să fie cunoscute și folosite în tradiția bisericească din care provenea.

Prin urmare, este probabil că Ioan Damaschin opera cu o distincție între mai multe niveluri de autoritate ale literaturii religioase, asemănătoare cu cea întâlnită și la alți autori patristici:

1. Cărțile canonice propriu-zise;
2. Cărțile folositoare pentru citire și edificare (ecleziastice);
3. Scrierile aflate în afara acestor categorii.

În acest sens, mărturia lui Ioan Damaschin este importantă deoarece demonstrează că dezbaterea privind statutul cărților deuterocanonice nu a început în timpul Reformei. Ea exista deja în Biserica veche și în perioada bizantină, unde găsim atât autori care acceptă aceste cărți ca Scriptură în sens deplin, cât și autori care le acordă un statut secundar, deși continuă să le prețuiască și să le folosească.

Prin urmare, discuția istorică nu trebuie formulată în termenii simpli „protestanții au scos cărți din Biblie”, ci mai degrabă în termenii unei dezbateri vechi de secole privind statutul exact al anumitor scrieri. Reforma nu a inventat această discuție, ci s-a situat într-una dintre tradițiile deja existente în creștinismul anterior.

Despre canonicitatea acestor cărți, în teologia lui Ioan Damaschin, Edmon Gallagher și John D. Meade fac următoarea precizare:

• „În secolele al VII-lea și al VIII-lea, Ioan Damaschinul avea o ordonare a Pentateuhului aproape identică, cu excepția faptului că în lista sa cele de-al doilea și al treilea erau inversate: Legea, Hagiografele, Poezia, Profeții și cele două cărți rămase. El afirmă, de asemenea, că Înțelepciunea și Sirach nu sunt incluse în număr, dar că sunt virtuoase (evaretoi) și frumoase (kalai) (PG 94: 1179-80)”(1)
• De asemenea, alte pagini din aceeași carte: (1-4 Maccabees, p. 276), (Sirach/Ben Sira/Ecclesiasticus, p. 281), (Tobit, p. 283), (Înțelepciunea lui Solomon, p. 284).

Referirea acestuia la canon se află în Capitolul XVII – Despre Scriptură (p. 156-158).2 

Voi lăsa acest text în întregimea lui, dar partea privitoare la canon este în partea finală.

„Dumnezeu, propovăduit de Vechiul și Noul Testament, lăudat şi slăvit în Treime, este unul, deoarece Domnul zice: „N-am venit să stric legea, ci să o plinesc”. El a lucrat mântuirea noastră, pentru care este toată Scriptura şi toată taina. Şi iarăşi: „Cercetaţi Scripturile, căci ele mărturisesc despre mine”. Şi apostolul spune: „în multe părţi şi în multe feluri Dumnezeu a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, iar în zilele din urmă ne-a vorbit prin Fiul”. Aşadar au vorbit prin Sfântul Duh legea şi profeţii, evanghelistii, apostolii, păstorii şi învăţătorii.

„Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” şi negreşit „şi folositoare”, încât este un lucru foarte bun şi foarte folositor sufletului ca să cercetăm dumnezeieştile Scripturi, întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor, tot astfel şi sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă, se împodobeşte cu frunze totdeauna verzi, adică cu fapte plăcute lui Dumnezeu. Prin Sfintele Scripturi suntem îndreptaţi spre virtute și contemplaţie netulburată. în ele găsim îndemn spre orice fel de virtute și îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi şi cu multă învăţătură, căci prin silinţă, prin osteneală şi prin harul lui Dumnezeu, care dă, se duc la bun sfârşit toate. „Cel care cere primeşte, cel care caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide”. Să batem, deci, la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cîntări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră, care o mîngâie când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple de o bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul şi prea luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul-Născut şi moştenitorul săditorului viei celei spirituale şi prin el o aduce la Tatăl luminilor. Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi cu stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate. Căci în chipul acesta ni se va deschide. Dacă citim o dată, de două ori, [i nu înţelegem ceea ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „întreabă pe tatăl tău şi-ţi va vesti [i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune”. Cunoştinţa nu este a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veşnic curgătoare [i prea curată, care saltă spre viaţa veşnică. Să ne veselim, să ne desfătăm fără de saţ, căci are un har nesfâr[it. Dar dacă am putea să culegem ceva folositor şi din literatura laică, nu este oprit. Să fim, însă, zarafi încercaţi ca să adunăm aurul cel bun şi curat [i să înlăturăm pe cel falsificat. Să luăm învăţăturile cele bune, iar pe zeii cei ridicoli [i poveştile neroade să le aruncăm câinilor. Căci am putea dobândi din ele cel mai bun argument contra lor.

Trebuie să se ştie că Vechiul Testament are douăzeci și una de cărţi, după numărul literelor alfabetului ebraic. Alfabetul ebraic are douăzeci și două de litere, dintre care cinci se dublează, aşa că fac douăzeci și şapte. sunt duble literele Haf, Mem, Nun, Pe şi Sadi. Pentru aceea şi cărţile Vechiului Testament se socotesc în acest chip douăzeci şi două, dar se găsesc douăzeci și şapte, din cauză că cinci din ele se dublează. Rut se adaugă la Judecători și se numără la Evrei o singură carte. Cartea Întâia şi a doua a Împăraţilor se socotesc o carte; cartea a treia şi a patra a Împăraţilor, o carte; cartea Întâia și a doua a Paralipomenelor, o carte; carte întâia şi a doua a lui Esdra, o carte. Astfel cărţile Vechiului Testament sunt formate din patru pentateuhuri și rămân alte două cărţi, încât cărţile canonice sunt următoarele:

• Cele cinci cărţi ale legii: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Acesta formează primul pentateuh și se numesc Legea.
• Apoi alt pentateuh, aşa-numitele grafia, iar de alţii numite aghiografe; acestea cuprind următoarele cărţi: Iisus al lui Navi, Judecători cu Rut, cartea întâi și a doua a Împăraţilor, o carte, cartea a treia şi a patra a Împăraţilor, o carte, şi cele două cărţi ale Paralipomenelor, o carte. Acestea formează al doilea pentateuh.
• Al treilea pentateuh, cărţile în versuri: Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul al aceluiaşi, Cântarea Cântărilor a aceluiaşi.
• Al patrulea pentateuh, cel profetic cei doisprezece profeţi, o carte, Isaia, Ieremia, Iezechil, Daniil.
• Apoi cele două cărţi ale lui Esdra, unite într-o carte și Ester.

Iar Panaretul, adică Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Iisus, pe care tatăl lui Sirah a compus-o în evreieste, dar nepotul acestuia, Iisus, fiul lui Sirah, a tradus-o în greceşte, sunt cărţi folositoare şi bune de citit, dar nu se numără în canon și nici nu stau în chivot.

Cărţile Noului Testament sunt următoarele: patru Evanghelii, cea după Matei, cea după Marcu, cea după Luca, cea după Ioan; Faptele sfinţilor apostoii scrise de evanghelistul Luca; şapte epistole sobornicești: una a lui Iacov două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda; patrusprezece epistole ale apostolului Pavel; Apocalipsa evanghelistului Ioan și Canoanele sfinţilor apostoli scrise de Clement”.

Câteva concluzii finale

1. Poziția protestantă asupra canonului Vechiului Testament nu a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Înaintea Reformei au existat mai mulți autori creștini care au susținut liste canonice foarte apropiate de canonul ebraic, printre care Melito de Sardes, Atanasie al Alexandriei, Grigore de Nazianz și Ieronim etc. Prin urmare, afirmația că protestanții au „inventat” un canon nou nu poate fi susținută istoric fără nuanțări importante.
2. Mărturia lui Ioan Damaschin este deosebit de importantă, deoarece provine din interiorul tradiției răsăritene și prezintă o listă a cărților Vechiului Testament foarte apropiată de canonul ebraic. În același timp, el vorbește pozitiv despre Înțelepciunea lui Solomon și Înțelepciunea lui Isus Sirah, pe care le descrie ca fiind cărți „virtuoase” și „frumoase”, deși nu le include între cărțile canonice. Din acest motiv, este impropriu să fie prezentat ca un adversar al acestor cărți; mai degrabă el le acordă un statut diferit de cel al Scripturii canonice.
3. Din perspectivă istorică, întrebarea nu este dacă aceste cărți erau cunoscute, citite sau apreciate în Biserica veche (lucru asupra căruia există puține îndoieli), ci care era statutul exact pe care diferiți autori și diferite comunități creștine îl atribuiau acestor scrieri. În acest punct se află centrul dezbaterii istorice.
4. Prin urmare, formularea conform căreia „protestanții au scos cărți din Biblie” simplifică excesiv o realitate istorică mult mai complexă. O descriere mai exactă ar fi aceea că Reforma s-a aliniat unei tradiții canonice deja existente în creștinismul anterior, în timp ce Biserica Romano-Catolică și o mare parte a tradiției ortodoxe au continuat să urmeze o altă tradiție, de asemenea veche și bine reprezentată în istoria Bisericii.

Note:

1. Edmon L. Gallagher, John D. Meade, The Biblical Canon Lists from Early Christianity. Texts and Analysis, Oxford University Press, 2017, p. 163, n. 441. Textul în engleză: „In the seventh and eighth centuries, John of Damascus had almost the exact same ordering of pentateuchs, except his list transposed the second and third ones: Law, Hagiographa, Poetry, Prophets, and two remaining books. He also affirms that Wisdom and Sirach are not included in the number but that they are virtuous (evaretoi) and beautiful (kalai) (PG 94: 1179-80)”.
2. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Capitolul XVII – Despre Scriptură, Apologeticum, 2004, p. 156-157.